Oamenii s-ar putea sa nu-si aminteasca exact ceea ce ai facut sau ceea ce ai spus, dar intotdeauna isi vor aminti cum i-ai facut sa se simta!!!

Era taximetrist...
Intr-o noapte cand am ajuns la o comanda, la 2 : 30 AM , cladirea era in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter... In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci am mers si-am batut la usa ..
-" Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica
de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu o panglica de catifea prinsa pe ea,ca o femeie dintr-un film din anii'40. Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze protejat de un suport de sticla.
-"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitate.
-"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata "
-" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat :
-" Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"
-"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.
-" Oh, nu conteza" spuse ea. " Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori....
-"Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea,"Doctorul spune ca nu mai am mult timp...." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
-"Pe ce ruta ati vrea sa merg?" am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-odata :
-"Sunt obosita... Hai sa mergem."
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita.. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
-"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul..
-"Nimic" am zis eu.
-"Dar trebuie si tu sa te intretii...."
-"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu.. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
-"Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea. "Multumesc."
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchisese... Era sunetul de incheiere al unei vieti.... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?... Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?.. Uitandu-ma in urma nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata..
Suntem tentati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere - frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva neinsemnat.
Oamenii s-ar putea sa nu-si aminteasca exact ceea ce ai facut sau ceea ce ai spus, dar intotdeauna isi vor aminti cum i-ai facut sa se simta!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun : "Ziua de azi este o zi speciala!"
Amintiti-va asta, prietenii mei : nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul Show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!!

“Furia afecteazã ficatul,
Bucuria duce la îmbolnãvirea inimii,
Ingrijorarea slãbeşte splina,
Teama şi spaima aduc prejudicii grave rinichilor,
Tristeţea sau suferinţa sufleteascã îmbolnãvesc plãmânii.
Mânia (furia) determinã mişcarea energiei cãtre partea superioarã a corpului,
Bucuria încetineşte circulaţia energeticã,
Suferinţa sufleteascã şi tristeţea consumã energia,
Teama şi spaima o tulburã, iar
Ingrijorarea duce la stagnarea ei."

Vechi poem din dinastia Qin

Biserica – locul şi taina comuniunii

Biserica nu trebuie văzută ca fiind doar o instituţie, ci ea este un „mod de existenţă”, o manieră de a fi, un adevărat „modus vivendi”. Taina Bisericii este adânc legată de fiinţa omului, de fiinţa lumii în general şi de însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Datorită acestei strânse legături, eclesiologia este de o importanţă neîndoielnică, atât pentru teologie în ansamblul său, cât şi pentru nevoile existenţiale ale omului din oricare epocă.
Omul este membru al Bisericii, el devine astfel „chip al lui Dumnezeu”, el există aşa cum Însuşi Dumnezeu există şi dobândeşte „modul de a fi” al lui Dumnezeu. Această manieră de a fi nu este ceva ce omul îndeplineşte ci este o formă de relaţie cu lumea, cu celălalt şi cu Dumnezeu, este un act de comuniune care nu poate fi încălcat sau realizat ca act individual, ci doar ca fapt eclesial.
Aşadar, reuniunea Bisericii la împărtăşanie reprezintă o atitudine socială şi un punct de vedere social fundamental. Atât individualismul care este prioritatea fiecăruia pentru sine, cât şi societatea adică dependenţa fiecăruia de un întreg, sunt substituite de adunarea Bisericii, în iubirea fiecăruia pentru celălalt în care toate barierele cad rând pe rând, cele dintre oameni şi cele dintre oameni şi Dumnezeu.
În cadrul Sfintei Euharistii, Taina care caracterizează cultul creştin, se realizează o afirmare profundă a existenţei umane, ei sunt chemaţi împreună pentru a învăţa să se exteriorizeze spre ceilalţi, conştientizând aproapele, creând o relaţie de comuniune deplină. Adunarea din Biserică este un mijloc de trecere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume la viaţa de comunicare în Dumnezeu. Slujbele şi Rugăciunile Bisericii sunt, prin excelenţă, modalităţi de ieşire a omului de la individualism spre Dumnezeu cel în Treime lăudat, se trece astfel spre tărâmul iubirii adevărate, iar conştiinţa că Dumnezeu ne oferă toate cele necesare pentru mântuire întăreşte comuniunea noastră cu El.
Atunci când Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor despre adunarea în Biserică (I Cor. 11, 18), el nu se referea strict la locaşul-clădire, ci, mai mult, la natura şi la scopul adunării. Chiar cuvântul Biserică, în limba greacă (ekklesia) înseamnă adunare. „A se aduna în Biserică” însemna a alcătui o adunare cu scopul de a descoperi şi întocmi Biserica. De aceea în Biserică descoperim pe cel de lângă noi, pe cel pe care Hristos îl numea „aproapele” nostru, îl descoperim astfel pe Însuşi Dumnezeu care louieşte în Biserică.

Adiminstrarea Sfintei Taine a Euharistiei
- împărtăşirea deasă sau rară -

Participarea noastră la viaţa dumnezeiască ne este înlesnită prin Sfintele Taine, începând cu Botezul şi culminând în Sfânta Euharistie, în care se atinge desăvârşirea acestei uniri, spre care se concentrează toate aspiraţiile şi străduinţele creştinului adevărat. Sfânta Euharistie reprezitnă încununarea urucşului nostru duhovnicesc, deoarece, în acest mod, credincioşii se unesc cu Hristos însuşi, izvorul şi vistiernicul vieţii şi al harului.
Nicolae Cabasila spunea în acest sens că, prin Sfânta Euharistie se atinge desăvârşirea unirii sufletului nostru cu Dumnezeu, iar „sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc, pentru că se uneşte suflet cu suflet, trup cu trup şi sânge cu sânge”.
Credinciosul înduhovnicit astfel prin Sfânta Euharistie este sprijinit în străduinţele sale de a duce şi de a practica o viaţă în Hristos prin confirmarea în toate acţiunile sale sentimentelor lui Iisus: În voi trebuie să fie aceleaşi simţiri ca şi în Hristos Domnul (Filipeni 2, 5).
În contextul acesta al împărtăşirii credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos vom spune că împărtăţirea este un act personal, particular evidenţiat prin rostirea numelui de la botez. Aşadar, împărtăşirea este o relaţie interpersonală între Hristos şi cel căruia i se oferă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.
În prbolema desei sau rarei împărtăşanii nu putem spune că este vorba de o dispută ci doar de opinii diferite. În mod oficial, Biserica Ortodoxă recomandă ca fiecare credincios să se împărtăşească de cel puţin de patru ori pe an adică în posturile stabilite. Unii, însă recomandă împărtăşirea mai deasă, uneori chiar zilnică, sau la fiecare Sfântă Liturghie.
De-a lungul secolelor, frecvenţa împărtăşirii a cunoscut perioade de creşteri şi descreşteri, după timp, loc şi împrejurări. De la împărtăşania zilnică din vremea apostolilor, până în vremurile din urmă când s-a ajuns la o raritate, ceea ce a dus la provovarea unor reacţii şi discuţii, uneori contradictorii, din partea teologilor.
Practic, împărtăşirea nu e o poruncă, ci o trebuinţă, o necesitate vizibilă şi clară în viaţa duhovnicească. E un dar divin care răspunde unor trebuinţe umane fireşti, este hrană spiritualizată a sufletului. În momentul în care preotul rosteşte cu potirul în mână „Apropiaţi-vă!”, rostirea nu e neapărat o poruncă, ci mai mult un îndemn, iar creştinului căruia îi este foame şi sete de Hristos se apropie negreşit şi, astfel, răspunde invitaţiei.
Evaluarea trebuinţei aparţine exclusiv credinciosului în mod particular. Poate că uneori foamea sau setea să nu fie foarte puternice ajungându-se astfel la o desconsiderare a celor sfinte, iar uneori acestea să fie atât de puternice încât să întărească şi să apropie în mod pozitiv pe credincios de potir. Apropierea, însă, trebuie făcută cu frică de Dumnezeu.
În ceea ce priveşte spovedania, ea a fost numită „poartă deschisă spre Cina Euharistică”, de aceea dacă Euharistia este precedată de mărturisirea sinceră a păcatelor în faţa duhovnicului, atunci ea trebuie primită pentru ca iertarea păcatelor să fie deplină. În mare parte, acordarea desei sau rarei împrărtşanii, este decizia care aparţine în primul rând, preotului duhovnic, care precum medicul, prescrie modul cum trebuie să se cuminece fiul sau pacientul lui duhovnicesc.
Nu putem, totuşi ignora, în niciun caz, avertismentul Sfântului Apostol Pavel de la I Corinteni 11, 27 – 29 , provacat fiind de uşurinţa cu care unii creştini din acea vreme se îmbulzeau la primirea Sfintei Euharistii. Trebuie, aşadar, să ne rugăm, prntru că doar mila lui Dumnezeu ne poate face vredncii cu adevărat de primirea Sfintei Împărtăşanii.
Între cele două extreme, frecvenţa foarte deasă şi absenţa „evlavioasă” există, ca de obicei, un adevăr aflat la mijlocul celor două extreme. Deci, împărtăşirea nu trebuie legată exclusiv de cele patru posturi de peste an, ea nu trebuie să fie programată de un anumit eveniment, aceasta atrăgând şi programarea spovedaniei, şi în final programarea iertării păcatelor.
Acelaşi Nicolae Cabasila spunea la vremea sa că strdaniile şi vrednicia omului nu pot dobândi iertarea păcatelor, nici nu poate să-şi dea roadele lor bune, dacă nu luăm parte la „ospăţul cel dumnezeiesc”. Trebuie să ne apropiem cu zdrobire de inimă, mărturisindu-ne în prealabil, păcatele înaintea preotului, pentru că Sfânta Împărtăşanie este una din acele Taine care ne scapă de orice păcat faţă de Dumnezeu. Tot el spune în concluzie că „nimic nu am făcut doar mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătăţile Mesei Euharistice”.
Omul îndată ce se uneşte cu Dumnezeu împărtăşindu-se din Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos e în stare să dobândească cele mai mari bunuri, adică iertarea păcatelor (în mod deplin) şi moştenirea împărăţiei cereşti, roade ale lucrării lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur declara că „nu recomandă împărtăşirea deasă, nici împrtăşirea rară, ci împărtăşirea precedată de pregătire”, iar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, având în vederea cele spuse de Sfântul Ioan Hrisostom, spunea la un moment dat că „este de mare folos împărtăşirea deasă, dar după mărturisirea păcatelor, însoţită de o preagătire adegvată” şi că „pregătirea spirituală este importantă fiindcă, pregătiţi fiind, ne găsim într-o cuvenită stare de împcare cu semenii şi smerenie, ca urmare a pocăinţei şi rugăciunii”.