Despre Viata dupa moarte
Mitropolit Hierotheos Vlachos






Sfantul Nicodim Aghioritul scrie: "rai este un cuvant persan si are intelesul de gradina in care sunt saditi feluriti pomi...". Asadar raiul, viata vesnica si Imparatia lui Dumnezeu sunt unul si acelasi lucru. Termenul de iad (Kolasij) deriva din verbul kolazo, care are doua sensuri: primul este "a curati copacul de crengile uscate", iar al doilea sens este cel de "a pedepsi". In Sfanta Scriptura se foloseste cu precadere al doilea sens, dar nu cu implicatia ca Dumnezeu il pedepseste pe om, ci in sensul ca omul se pedepseste pe sine, pentru a nu accepta darul dumnezeiesc.

Invatatura comuna a Sfintilor Parinti este ca raiul si iadul nu exista decat din punctul de vedere al oamenilor, nu si al lui Dumnezeu. Este adevarat ca raiul si iadul exista ca doua feluri de viata distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. In traditia patristica este evident faptul ca nu exista doua locuri diferite, ci Dumnezeu Insusi este raiul pentru sfinti si tot El este iadul pentru pacatosi.

Vom incepe cu Sf. Isaac Sirul, care ne arata ce este raiul si ce este iadul. Vorbind despre rai, sfantul afirma ca acesta reprezinta iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape acelasi lucru, ca si iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: "Iar eu spun ca cei pedepsiti in gheena, sunt biciuiti cu biciul dragostei - si ce poate fi mai amar si mai cumplit decat pedeapsa dragostei?". Asadar, iadul reprezinta chinul iubirii lui Dumnezeu. Asa cum arata Sf. Isaac, durerea pricinuita in suflet de pacatuirea impotriva iubirii lui Dumnezeu "este mai apriga decat orice osanda". Ne simtim nevrednici si ne osandim singuri atunci cand nu vrem sa recunoastem iubirea cuiva si ne ridicam impotriva ei. Ne simtim cumplit atunci cand suntem iubiti si nu raspundem cu iubire. Daca facem o paralela cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem intelege chinul iadului. In legatura cu aceasta, Sf. Isaac mai spune ca ar fi o greseala ca oamenii sa creada "ca pacatosii din focul gheenei sunt lipsiti de iubirea lui Dumnezeu".

Asadar El isi va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare dupa puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revarsa asupra tuturor, dar va avea urmari felurite, pedepsindu-i pe cei pacatosi si fericindu-i pe cei vrednici.

Asadar iubirea si slava dumnezeiasca sunt aceleasi pentru toti, dar fiecare le va primi diferit. In ce va consta insa aceasta diferenta? Dumnezeu i-a zis lui Moise: "Pe cel ce va fi miluit il voi milui, si cine va fi vrednic de indurare de acela Ma voi indura" (Iesirea 33, 19). Sf. Apostol Pavel, citand acest pasaj din Vechiul Testament, arata: "Deci dar, Dumnezeu pe cine voieste il miluieste, iar pe cine voieste il impietreste" (Rom. 9,18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu sa se indure de unii oameni si sa-i impietreasca pe altii? Este Dumnezeu partinitor? Potrivit interpretarii pe care o da Fericitul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu tine de Dumnezeu, ci de firea omeneasca. Sf. Teofilact spune: "Asa cum soarele inmoaie ceara lumanarii, dar intareste lutul, nu la intamplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii intre materia cerii si cea a lutului, tot asa se spune ca Dumnezeu a impietrit inima lui Faraon". Asadar, slava dumnezeiasca, adica iubirea Lui, se va revarsa asupra tuturor, dar va lucra dupa treapta duhovniceasca a fiecaruia.

Sf. Grigorie ii sfatuieste pe cei carora se adreseaza sa se patrunda de invataturile Bisericii cu privire la invierea trupurilor, la judecata si la rasplatirea dreptilor. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului ca viata ce va sa fie va fi "lumina celor ce si-au curatit cugetul" - fireste, "dupa masura curatirii fiecaruia" - si vor ajunge in Imparatia Cerurilor, in vreme ce viata ce va veni va fi "intuneric pentru cei a caror parte stapanitoare a sufletului este oarba", intuneric ce reprezinta in realitate indepartarea de Dumnezeu, dupa
"masura slabirii din aceasta viata a vederii duhovnicesti".

Putem analiza aceasta diferenta si din punct de vedere al realitatii palpabile. Acelasi soare "aduce lumina vederii sanatoase, dar o intuneca pe cea bolnava". Nu soarele poarta vina, ci ochii. Exact acelasi lucru se va intampla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, "dar este pus spre cadere si ridicare: cadere pentru cei necredinciosi, si ridicare pentru cei credinciosi".

Asadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Insusi este si raiul si iadul oamenilor, de vreme ce fiecare traieste slava lui Dumnezeu potrivit sufletului sau. De aceea, in unul din din textele sale doxologice, Sf. Grigorie exclama: "O, Treime, Careia m-am invrednicit a-I fi si inchinator, si mai vartos propovaduitor nefatarnic! O, Treime pe Care toti o vor cunoaste candva - unii intru luminare, altii intru pedeapsa!". Dumnezeu Insusi este si luminare si iad pentru oameni. Cuvintele sfantului sunt limpezi si revelatoare.

Voi folosi doar doua exemple pentru a arata ca ceea ce am spus este o conceptie larg raspandita printre slujitorii Bisericii.

Unul dintre exemple este cel al Impartasaniei cu Trupul si Sangele lui Hristos. Sfanta Impartasanie lucreaza in functie de starea duhovniceasca a omului. Daca nu este curat, aceasta il arde, iar daca se lupta sa fie curatit sau daca este indumnezeit, atunci aceasta il lumineaza. Ceea ce se intampla acum in cadrul Sfintei Impartasanii, se va intampla si in timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curatit ori s-au pocait, Dumnezeu va fi rai, si va fi iad pentru cei care nu s-au curatit.

Celalalt exemplu este luat din Vechiul Testament si reprezinta expresia invataturii Bisericii.

Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos asa cum este ilustrata in nartexul manastirilor, se observa ca lumina care ii inconjoara pe sfinti vine direct de la tronul lui Dumnezeu, si tot de la tronul Sau curge un parau de foc, arzandu-i pe toti pacatosii nepocaiti. Atat focul, cat si lumina, izvorasc din acelasi loc - si acest lucru ilustreaza foarte bine invataturile parintilor Bisericii despre puterea luminatoare si arzatoare a slavei dumnezeiesti. Aceasta este strans legata de conditia duhovniceasca a omului.

a) Raiul si iadul reprezinta energia slavei necreate a lui Dumnezeu, asa cum o traiesc oamenii, si prin urmare sunt necreate. Asadar raiul si iadul exista, dar nu sub forma amenintarii si a osandei, ci sub forma
bolii si a vindecarii. Dreptii si pacatosii Il vor vedea pe Dumnezeu intr-o alta viata, dar in vreme ce dreptii
se vor bucura de participarea si trairea intru Dumnezeu, pacatosii nu vor avea acest privilegiu.

b) Deoarece oamenii traiesc diferit slava dumnezeiasca potrivit starii lor duhovnicesti, curatirea este trebuincioasa inca din timpul acestei vieti. Sfantul Grigorie Palama sublineaza: "Asadar, omul trebuie mai intai sa se curateasca pe sine, si apoi sa primeasca mantuirea".

c) Iadul nu reprezinta absenta lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezenta si perceperea lui Dumnezeu ca foc. Si desigur, asa cum am mai spus intr-un alt capitol, putem sa traim deja raiul si iadul. Ba mai mult, as spune ca modul in care vom trai cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul in care il percepem pe Dumnezeu acum, in aceasta viata.

Ilie Presviterul spune ca raiul, ca stare de spirit lipsita de emotii si dureri pamanesti, este ascuns in noi si este "un chip a locului unde dreptii vor salaslui". Potrivit Sfantului Grigorie Sinaitul, focul si intunericul, viermii si tartarul, adica iadul, se caracterizeaza prin "obsteasca patima a dulcetii si nestiinta intunericului si placerea moliciunii din toti si tremurul si miasma cea imputita a pacatului". Asadar, patima dulcetii, intunericul si moliciunea, tremurul si miasma imputita a pacatului sunt primele experiente ale iadului, si ele sunt resimtite chiar si acum. Toate aceste lucruri sunt deja "prezente si reprezinta primele semne ale chinurilor iadului".

* * *

In alta parte a acestui capitol am vazut mai amanuntit faptul ca sufletele oamenilor, dupa ce parasesc trupul, fie sunt primite de ingeri si merg in sanul lui Avraam, fie sunt primite de demoni si merg in iad.

Oricum, nici cei drepti si nici cei pacatosi nu dobandesc in chip desavarsit raiul sau iadul, ci doar pregusta din bucuria celor drepti si, respectiv, chinurile celor pacatosi. Sf. Marcu Evghenicul spune ca fericirea si bucuria sfintilor, fie ca o numim vederea lui Dumnezeu, partasia sau comuniunea cu Dumnezeu sau Imparatia lui Dumnezeu, chiar daca este traita in momentul despartirii trupului de suflet, "e nedeplina fara de reintregirea nadajduita". E nedeplina fiindca sufletele asteapta sa se intregeasca cu trupurile lor la a Doua Venire a lui Hristos, asa incat sa poata fi slavite impreuna.

Dupa ce paraseste trupul, sufletul asteapta venirea lui Hristos si judecata viitoare, atunci cand va avea loc invierea trupurilor, insa traieste inca de pe acum starea care i se cuvine potrivit faptelor lui, aflandu-se in locuri aparte, care trebuie intelese ca feluri aparte de viata. Sf. Marcu Evghenicul spune ca cei drepti si cei pacatosi "se afla in locuri potrivite lor". Cei drepti duc o viata libera si fara griji in rai, impreuna cu ingerii si cu Dumnezeu, in raiul din care a cazut Adam, in vreme ce pacatosii sunt in iad si traiesc in chin si in durere nemangaiata, ca osanditii care asteapta hotararea judecatorului. Nici dreptii, nici pacatosii nu dobandesc in intregime Imparatia lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observam ca exista o deosebire intre rai si Imparatia lui Dumnezeu, si intre iad si gheena vesnica. Cei drepti intra in rai dupa ce mor, si asteapta intrarea in Imparatia lui Dumnezeu, dupa invierea trupurilor lor. Iar cei pacatosi intra in iad dupa moarte, si vor intra in gheena vesnica dupa invierea trupurilor lor si Judecata de Apoi.

Asa cum am mai spus, dupa despartirea de trup, sufletele pacatosilor care nu se pocaiesc pentru faptele lor se afla in iad, care este deosebit de gheena vesnica. Iadul reprezinta pregatirea pentru chinurile vesnice. L-am putea numi anticamera unde sufletele raman ca niste osanditi care asteapta judecata. Sf. Grigorie de Nyssa ne spune ca nu trebuie sa ne gandim ca iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevazuta si netrupeasca. Cand vorbim despre iad nu ne referim la nimic altceva decat la "stramutarea sufletului in nevazut". Sf. Nichita Stithatul foloseste cuvantul iad cu acest inteles - de loc obscur si intunecos - pentru a caracteriza o inchisoare si o temnita. Daca sufletul nu a fost vindecat pe cand era inca unit cu trupul, dupa despartirea de acesta el sufera si este chinuit de patimi, nu simte alinare si mangaiere, nu se impartaseste de Lumina si Dumnezeire, iar aceasta reprezinta o experienta neagra, chinuitoare, un chin. Aceasta se numeste iad.

Prin contrast, dupa ce parasesc aceasta viata, cei drepti traiesc in rai in sanul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participa intru luminare si dumnezeire. Sf. Nichita Stithatul spune ca sufletele sfintilor, care sunt curate si bineinmiresmate, cu dumnezeiasca asemanare si plini de slava lui Dumnezeu si de lumina cea mai curata, atunci cand ies din trup stralucesc ca soarele de faptele lor bune, de intelepciune si curatie. Aceste suflete sunt purtate "de catre ingeri prietenosi catre lumina cea dintai". Prima Lumina e Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt ingerii si cei drepti ce se impartasesc de Prima Lumina.

Sfânta Taină a Spovedaniei – reînnoirea botezului



Sfinţii Părinţi au numit pocăinţa ca fiind al doilea botez sau reînnoirea botezului. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl cunoaşte slăbiciunea noastră omenească şi căderile noastre, iar pentru aceasta El ne-a dat un al doilea botez, pocăinţa, prin care omul se poate ridica din nou după căderea lui, vindecându-şi rănile şi continuând drumul prin această viaţă.
Sfânta Spovedanie, numită şi Sfânta Mărturisire sau Pocăinţă, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, la fel de importantă pentru mântuire ca şi Sfântul Botez. Botezul este acela care, după cum ştim, spală şi iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale făcute de la naştere pâna în acel moment, iar Taina Mărturisirii dezleagă şi iartă toate păcatele făcute de la Botez şi de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii.
De aceea, toţi creştinii, fără excepţie, trebuie să se spovedească, dacă vor să se mântuiască. Începutul mărturisirii noastre se realizează prin renunţarea la lumea aceasta păcătoasă sau prin dispreţuirea a tot ceea ce iubesc şi laudă oamenii lumeşti, prin indiferenţa faţă de lucrurile pământeşti, care nu au preţ, spre deosebire de cele veşnice şi scumpe din ceruri.
Din aceste considerente nu ar trebui să fim nepăsători în a ne cerceta păcatele noastre, trebuie să le plângem şi să le regretăm sincer că le-am săvârşit. Plânsul este cel care ne aduce hotărârea fermă de a le părăsi. În timp ce plângem păcatele şi hotărâm să nu le mai înfăptuim este necesar a ne ruga stăruitor lui Dumnezeu pentru ca El să ne ajute să rezistăm ispitelor de tot felul care apar la tot pasul în jurul nostru.
Creştinii trebuie să fie convinşi de faptul că păcatele pe care ei le plâng, le mărturisesc şi promit să le părăsească, le sunt iertate prin harul Domnului. Doar aşa suntem pregătiţi pentru primirea iertării prin Taina Spovedaniei, iar atunci când vom primi dezlegarea de păcate, vom fi pregătiţi pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. Atunci când pocăinţa este sinceră, iar hotărârea de îndreptare este fermă, Domnul vine prin Sfintele Sale Taine şi intră în tine, şi El va fi cu tine şi tu vei fi cu El.
Însă, scopul ultim al spovedaniei este acela de a pune temelia unui suflet curat, care să fie înfrumuseţat şi împodobit ca o mireasă, spre a fi vrednic de întâlnirea cu Mirele său Ceresc pentru care a fost creat. Sulfetul credinciosului care se spovedeşte regulat este asemenea unei case care se mătură des. În faţa acestei case curate stă, ca o strajă trează mereu, conştiinţa, pentru a nu da voie nimănui nepoftit să intre în casă. Iar dacă un duh necurat, ieşit de acolo, vede virtutea curăţiei la un astfel de suflet renăscut şi doreşte să intre din nou în el, conştiinţa nu-l va mai lăsa să intre. Ea respinge tot ceea ce e străin şi josnic, mârşav şi păcătos, iar atunci vine Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos care bate la uşă. Conştiinţa celui care se spovedeşte des aude bătaia la uşă a lui Hristos, deschide porţile şi spune: Vino Doamne Iisuse! De Tine doreşte sufletul meu! Pe Tine te aşteaptă! Vino şi te aşază la mine... şi, astfel, dumnezeiescul Oaspete întră într-un astfel de suflet curat şi rămâne să locuiască acolo în veci.
Iată, deci, cât de importantă este această Taină a Spovedaniei în viaţa fiecăruia dintre noi. Trebuie, aşadar să avem grijă de sufletele noastre prin mărturisirea păcatelor, iar cununa adevăratei pocăinţe trebuie să fie renunţarea definitivă la păcat, pentru că aşa cum spunea la vremea sa Sfântul Vasile cel Mare „nu acela care îşi mărturiseşte greşala spunând „am greşit” se spovedeşte, iar după aceea continuă să rămână în greşală, ci acela care după cuvintele psalmistului şi-a cunoscut păcatul său şi l-a urât pe el...”.

“Rugul aprins” – focul care nu se mistuia

În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise şi-a zis: "Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuieşte". Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a zis: "Moise! Moise!". Şi el a răspuns: "Iată-mă, Doamne!" Şi Domnul a zis: "Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!"

În multe din cercetările sale, omul se confruntă cu unele curiozităţi pe care de cele mai multe ori nu şi le poate explica. Cum anume rugul acela ardea, dar nu se mistuia, cum a fost posibil un asemenea evniment… Multe sunt povestirile biblice care sunt greu de crezut şi fabuloase pentru multi dintre oameni. Însă le este dat unora să înţeleagă mai mult, altora mai putin, dar nimeni nu îşi va putea explica marile taine ale omenirii. Putini dintre noi, ştim faptul ca lui Moise i-a fost dat să-L vadă pe Dumnezeu. Cum însă acesta l-a văzut este greu de explicat. Ştim că una din formele în care divinitatea I s-a descoperit marelui profet este aceasta a rugului aprins care nu se mistuia. Curios acest lucru…
Mulţi cercetători au încercat să dea o explicaţie acestui eveniment. Spre exemplu pentru Mircea Eliade acest moment descris în Vechiul Testament este prima întâlnire a lui Moise cu Iahve. Un alt cercetător, pe numele său Zenon Kosidowski, spune că în Peninsula Sinai există o plantă numită dyptam sau tufa lui Moise. Aceasta secretă un ulei volatil, aromat şi foarte inflamabil, însă la Mănăstirea Sfanta Ecaterina există un lăstar din tufa lui Moise, lăstar care însă nu seamănă deloc cu planta descrisa de Kosidowski, şi prin care se spune că Dumnezeu a comunicat cu Moise.

Povestea picaturii de…IUBIRE



A fost odata un discipol care îl întreba pe maestrul sau:
- Care este lucrul ce ma separa de adevar ?
Maestrul îi spuse:
- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Îti voi spune douasprezece povestioare care îti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai înteles, nu te opri din a medita asupra lor pâna ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pâna vor deveni din nou simple.

Prima poveste:
A fost odata ca niciodata o picatura într-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se întâmpla cu multi oameni. Traiesc înlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.
A doua poveste:
“Vreau sa fiu libera” spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul în compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.
“Vreau sa fiu libera” spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza într-un nor. “Vreau sa fiu libera” spuse picatura înca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou în Ocean.
A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.
A patra poveste:
“Nici o picatura nu are nici o valoare” spuse picatura din mijlocul Oceanului.
A cincea poveste:
“Fara nici o îndoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decât oceanul.” Spuse picatura din ocean.
A sasea poveste:
“Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean” spuse picatura din Ocean.
A saptea poveste:
“Oh, ce-mi pasa mie de Ocean ” spuse picatura din Ocean.
A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.
A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula împotriva Oceanului.
A zecea poveste:
“Prin puterea cu care am fost investita” spuse picatura din Ocean, “prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean.”
A unsprezecea poveste:
“Tu te afli în mijlocul iubirii mele” îi spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.
A doisprezecea poveste:
“Daca as putea cuprinde” gândi o picatura ” fiecare picatura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul.”
Cum gândi aceasta, picatura începu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rând. Dar era o picatura care îi facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul îl întreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?
Si maestrul îi spuse ultima sa poveste:
Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta îi era mare si puterea de iertare îi era mare si deodata Oceanul îi spuse:
“Tu si cu mine, noi suntem una.” Si Oceanul îsi deschise larg bratele si îmbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
“Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste în maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat.”
“Dar ce se va întâmpla daca o astfel de picatura devine murdara?” întreba discipolul.

Maestrul râse din toata inima:

“O picatura nu poate deveni atât de murdara încât oceanul sa nu o poata curata”

Destinat să trăiască

Extras din cartea “Tineri, sexualitatea incotro?”,
Asociatia PRO-VITA pentru copii nascuti si nenascuti
Editia a II-a, iulie 2003

Data presupusă a naşterii era 25 decembrie. Dar ce poate face împotriva avortului o mică creatură neajutorată în pântecele mamei? Ce poate face mama acestei mici fiinţe când, forţată de împrejurări, ajunge pe mâini răuvoitoare? Ce pot face viitorii bunici, când fiica lor se îndepărtează tot mai mult de ei? Următoarea relatare a fost prezentată în Simpozionul Internaţional al Supravieţuitorilor Avortului (Ottawa, Canada, 1992).
În calitate de colaboratoare la un centru de consiliere a femeilor însărcinate am făcut numeroase teste de sarcină femeilor tinere. Dar în noaptea aceea de aprilie îmi tremurau mâinile. Îi făceam un test de sarcină fiicei mele de 17 ani. Testul a ieşit pozitiv. Ne-am uitat una la cealaltă şi nu ne-a venit să credem. A început să plângă. În ziua următoare am făcut nişte analize de sânge care ne-au confirmat rezultatul. Timp de mai multe zile am discutat despre sarcina ei. Am folosit toată experienţa mea de "avocat al vieţii", încercând s-o conving să nu facă avort. Eu şi soţul meu i-am zis că suntem alături de ea şi vrem s-o ajutăm în orice decizie ar lua, cu excepţia avortului. Vrem s-o ajutăm la creşterea copilului şi s-o întreţinem 100%. A spus că oricum nu ar face faţă unui avort şi că încredinţarea copilului spre adopţie ar fi cea mai bună alternativă pentru ea. Aşa că ne-am liniştit.
A început să meargă din nou Ia şcoală. Dar lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Felul ei de a fi s-a schimbat radical. Până acum ca foarte deschisă şi extravertită, dar a devenit tăcută şi distantă. Până acum discutam orice problemă, iar când plângea, ne lăsa să o cuprindem în braţe. Acum, însă, nu ne permitea nici să o atingem măcar. Bănuiam că cineva dorea să-i schimbe părerea cu privire la copil şi în curând am aflat şi cine. La sfatul unei prietene, fiica mea a telefonat organizaţiei "Planned Parenthood" (organizaţie americană ce încurajează avortul -n. ed.). Fiica mea era acum consiliată de o "avocată a morţii". Părinţii unui adolescent nu-şi pot închipui ce tehnici persuasive foloseşte această organizaţie în abordarea tinerelor. I-au spus că este suficient de matură pentru a decide singură şi că un bebeluş i-ar ruina întreaga viaţă. Pe deasupra i-au mai promis că vor fi alături de ea şi că vor face totul foarte discret: "Părinţii tăi nici nu trebuie să afle despre avort. Oricum, nu ai nevoie de consimţământul lor." Acesta este modul în care ei câştigă încrederea adolescenţilor, convingându-i să facă lucruri pe care părinţii lor nu le-ar aproba niciodată. Astfel adolescentul este încurajat să acţioneze împotriva voinţei familiei sale şi să nu ceară consimţământul ei.
Fiica noastră ne-a anunţat că s-a decis: Avortul este singura alegere pe care o poate face. Am întrebat-o dacă este conştientă de faptul că-şi ucide propriul copil şi nepotul nostru. A răspuns: "Da!" Răspunsurile ei erau mecanice şi lipsite de sentimente. Singura cale de a face faţă situaţiei era să fie tare cu sine, să rămână indiferentă faţă de conştiinţa ei şi faţă de ce reprezintă cu adevărat avortul.
Întreruperea sarcinii a fost programată pe 11 mai. Noi am început să ne rugăm încă de când am făcut testul de sarcină, dar acum rugăciunile noastre şi ale prietenilor noştri s-au înteţit. Ne rugam pentru viaţa nepoţelului nostru şi aproape că ne-am pierdut orice speranţă. Un susţinător al avortului avea să-l omoare pe copilaşul fiicei noastre şi noi nu puteam face nimic. Tatăl copilului i-a spus fiicei noastre că suportă cheltuielile avortului şi că o va duce cu maşina la clinică.
În data de 11 mai a părăsit tăcută casa. Ochii ei trădau un suflet gol, rătăcit. În casa noastră domnea o atmosferă de priveghi. Nici eu, nici soţul meu nu puteam scoate o vorbă. Ne rugam pentru fiica noastră şi pentru sufletul bebeluşului pe care nu-l vom mai vedea niciodată. De acum totul era în mâna Domnului. Ştiam că din această zi, viaţa familiei noastre nu va mai fi la fel. Când s-a întors acasă, după-masă, fiica noastră arăta groaznic. A început să plângă şi arăta de parcă ar fi trăit un coşmar. Într-o pungă de hârtie i-au pus nişte medicamente: anticoncepţionale, anticoagulante, antibiotice şi antinevralgice. N-am putut s-o întreb nimic în acea zi, în timp ce o îngrijeam. Ştiam ce i-au făcut şi ce s-a întâmplat cu bebeluşul.
Am încercat cu toţii să trecem peste acest moment. Pierderea suferită era enormă şi fără speranţă de a o recupera. Cuvintele "Facă-se voia Ta!" ne răsunau mereu în gând. Nici nu mi-aş fi putut imagina ce plan are Cel Atotputernic cu viaţa noastră. După 4 săptămâni fiica noastră trebuia să se prezinte la control la sediul organizaţiei "Planned Parenthood". Rugăciunile noastre păreau că au fost totuşi ascultate. A venit acasă într-o criză de isterie. Asistenta care i-a făcut controlul a spus că uterul este încă mărit. I-au repetat testul de sarcină şi i-au zis că este însărcinată. Avortul nu reuşise!
Toţi aceşti "prieteni de "Planned Parenthood" au luat acum poziţie împotriva ei, spunându-i că asemenea lucruri nu li s-au mai întâmplat niciodată. Le era teamă că se va afla de această nereuşită şi au programat-o pentru altă intervenţie. Dar fiica noastră a fugit, şi a venit acasă. În timp ce povestea, m-a cuprins teama, dar şi uşurarea. Am încercat să iau legătura cu acea organizaţie, dar ei nu vroiau să vorbească cu mine. M-am rugat Creatorului să mă călăuzească şi să mă ajute să fac următorul pas. Întâi de toate trebuia să verificăm dacă bebeluşul trăieşte. Am făcut o programare pentru a doua zi la ginecologul din oraşul nostru. În noaptea aceea am simţit puterea lui Dumnezeu în casa noastră şi am ştiut că în zilele următoare mă va folosi ca instrument al Său. După ce s-a terminat consultaţia, asistenta m-a rugat să intru. Fiica mea îşi cuprinsese genunchii cu mâinile şi se legăna înainte şi înapoi. Plângea şi nu puteam înţelege ce spune. Am îngenuncheat lângă ea şi mi-am apropiat urechea de buzele ei: "Am auzit cum bate inima bebeluşului! Trăieşte!"
Din nou am simţit atingerea mâinii Domnului. Doctorul a întrebat-o dacă doreşte să păstreze copilul, iar ea a şoptit: "Da." Urma să facă o ecografie, pentru a se constata starea sănătăţii copilului, eventuale leziuni sau malformaţii. Ceva îmi spunea că totul este bine, că nu mai este necesar să mă rog pentru copil. În ziua următoare l-am văzut şi eu la ecograf pentru prima dată. Am văzut cum îşi mişca mâinile, picioarele, capul. Amândouă am privit cu uimire mica minune. Doctorul ştia că a supravieţuit intervenţiei făcută de "Planned Parenthood", dar s-a abţinut de la comentarii.
Asistenta care primea pacienţii avea lacrimi în ochi când i-a spus fiicei mele: "Este o minune!" "Ştiu", a zis ea. După-masă, o voce gravă ne-a anunţat telefonic să ne prezentăm la doctor pentru a afla rezultatele ecografiei. M-am speriat, dar fiica mea, care era foarte liniştită, mi-a zis: "Mamă, copilaşul meu nu are nimic!" O lumină îi strălucea în privire. Doctorul ne aştepta şezând la un birou mare. A privit rece la fiica mea şi a spus că rezultatele ecografiei atestă prezenţa unor malformaţii. Copilul are 10 săptămâni şi jumătate, iar urechile arată neobişnuit. A continuat folosind termeni medicali neînţeleşi. În mintea mea s-a declanşat o alarmă. Nu-l cunoşteam personal pe doctor şi nu ştiam ce fel de om este. I-a propus fiicei mele să se mai gândească încă o dată cu privire la soarta sarcinii, dat fiind faptul că vârsta ei nu era foarte înaintată. Şi acest om dorea moartea copilului! Dar fiica mea I-a privit în ochi şi i-a răspuns: "Nu."
Am luat legătura cu un ginecolog din Houston pe care-l cunoşteam şi care nu făcea avorturi. La prima consultaţie, după ce a aflat tot ce s-a întâmplat, s-a uitat plin de uimire la fiica mea şi i-a zis: "Acest copil este destinat să trăiască!"
Data naşterii s-a stabilit din nou pe 25 decembrie. Simţeam că puterea lui Dumnezeu era cu noi. Din două în două săptămâni i se făceau examinări ecografice şi de fiecare dată rezultatele arătau absenţa malformaţiilor fizice. Între timp vestea despre fiica mea s-a răspândit în biserica din care făceam parte şi în oraşul nostru. Tot mai multe persoane au început să se roage foarte serios pentru ea şi pentru copilul ei. Nepoţica noastră s-a născut pe 24 noiembrie, cu o lună mai devreme. Fiica noastră a avut dureri timp de doar 20 de minute. Fetiţa a cântărit 2,4 kg la naştere şi era sănătoasă din toate punctele de vedere.
Când am privit pentru prima dată chipul acestui mic sufleţel mi-a răsunat în minte un cântec care se cântă în biserica noastră de Sfintele Paşti, intitulat "Noi, care odată eram morţi", în care se spune: "Chiar dacă vom muri, vom învia şi vom trăi pururea." Ea a fost pentru noi ca şi moartă, dar acum trăia în braţele fiicei noastre. Lacrimile noastre exprimau bucuria învierii. Fiica noastră a primit dragostea şi iertarea lui Hristos. Viaţa noastră a tuturor nu va mai fi aceeaşi.

“Preotul este ambasadorul iubirii lui Hristos”.
Sfantul Ambrozie

Preotia, stiinta vindecarii sufletelor, urmareste sa întraripeze sufletul, sa-l smulga din lume, sa-l dea lui Dumnezeu; sa-l faca sa pazeasca chipul lui Dumnezeu, daca nu l-a pierdut; daca e în primejdie sa-l piarda, sa-i arate calea ca sa si-l pastreze; iar daca si l-a stricat, sa-l aduca din nou la starea cea dintâi. Preotia urmareste sa faca sa locuiasca, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor.
Si, în sfârsit, scopul cel mai de seama al preotiei este sa-l faca dumnezeu si partas fericirii celei de sus pe cel ce apartine cetei celei de jos, pe om.
Sf. Grigorie de Nazianz


"Preotii au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor. Li s-a spus: 'tot ce veti tine legat pe pãmânt, va fi legat si în cer, tot ce veti dezlega, dezlegat va fi'. Domnitorii au, într-adevãr, puterea sã lege, însã ei pot lega doar trupurile. Preotii însã pot tine legate si sufletele în cer si pe pãmânt…"
Sf. Ioan Gurã de Aur


"Vã spun cã tot ceea ce veti lega pe pãmânt sã fie legat si în ceruri si tot ceea ce veti dezlega pe pãmânt sã fie dezlegat si în ceruri"
Matei 18.18


Iisus le-a vorbit: 'Pace vouã! Precum Tatãl M-a trimis pe Mine, asa vã trimit si Eu pe voi…Dacã veti ierta pãcatele orisicui, iertate vor fi, dacã le veti tine, tinute vor fi'
Ioan 20.21-23


Pãstoriti turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamã, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunãvoie, dupã Dumnezeu, nu pentru câstig rusinos, ci din tragere de inimã, nu ca si cum ati fi stãpânii celor care v-au cãzut la sorti, ci voi fãcându-vã pilde turmei.
1 Petru 5:2-3


“Dacă aş întâlni un preot şi un înger, aş saluta mai întâi pe preot şi apoi pe înger, pentru că îngerul este numai prietenul lui Dumnezeu, pe când preotul Îi ţine locul”
anonim Apusean

Slujbele Bisericeşti şi intensificarea vieţii spirituale

Creştinismul ortodox ne propune să ne ducem traiul pe două niveluri diferite, însă strâns legate între ele. Primul dintre acestea este cel al trăirii de zi cu zi, şi anume în viaţa de familie şi la locul de muncă, cu tot ceea ce presupune o astfel de exsitenţă. De multe ori, acest nivel de trăire poate fi unul marcat de anxietatea dintr-o lume a războiului şi a agitaţiei politice, a sărăciei şi violenţei şi a catastrofelor naturale, astfel viaţa poate deveni, în viziunea unora, ca fiind una singuratică, săracă (material sau duhovnicesc), neplăcută, uneori foarte dură şi scurtă.
Însă, pentru a depăşi aceast mod de a înţelege viaţa şi pentru a o încadra într-o atmosferă duhovnicească, trebuie să o unim în mod intim cu viaţa Bisericii. Acesta este cel de-al doilea nivel de existenţă, pe care omul duhovnicesc îl va privi întotdeauna legat de viaţa sa cotidiană. Este o altă realitate care poate transforma radical rutina noastră zilnică şi poate transforma chiar lumea înconjurătoare. Acesta este nivelul credinţei noastre, în care prin slujbele bisericeşti, şi în special prin Sfânta Liturghie transformă fiecare duminică şi sărbătoare „întru întâia şi a opta zi a Noii Creaţii”, oferindu-ne posibilitatea să devenim părtaşi, încă din această viaţă, la slava viitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Acest al doilea nivel, este unul ce ţine de starea sufletească a fiecăruia, el este marcat de o altă dimensiune a vieţii noastre, anume cea spirituală; este un tărâm al rugăciunii şi al meditaţiei, al Împărtăşirii dătătoare de viaţă, al prăznuirii pline de bucurie şi al iubirii împăciutoare şi tămăduitoare.
Dintotdeauna Biserica, prin slujitorii ei, a avut importantul rol de a intensifica viaţa spirituală a comunităţilor creştine. În acest context, pentru a afrima credinţa în Dumnezeu, trebuie să participăm la viaţa Bisericii. De aceea este foarte important ca fiecare dintre noi să aparţinem unei comunităţi, iar pe lângă rugăciunea particulară de acasă trebuie să participăm şi la taina Bisericii. Doar astfel creştinul face parte din comunitatea eclesială şi euharistică, iar familia acestuia poate fi numită eclesia domestica sau biserica de acasă.
Orice creştin are obligaţia duhovnicească de a intensifica viaţa spirituală în contextul comunităţii sale bisericeşti. Trebuie să-şi afirme vocaţia sa printr-un angajament mai profund, atât în viaţa comunităţii de care aparţine, cât şi în cea personală. Şi în cadrul familei trebuie intensificată viaţa spirituală, iar acolo unde aceasta nu este foarte entuziastă putem să luăm exemplul familiilor practicante, să le cerem să se roage pentru noi, pentru că aşa cum spunea la vreme sa Sfântul Ioan Damaschinul „un cărbune se aprinde când se atinge de unul care arde” , astfel şi credinţa poate deveni comunicabilă.
Un alt mod prin care creştinul poate să-şi intensifice viaţa spirituală de zi cu zi este acela al participării active nu doar la Sfânta Liturghie de duminică, ci şi în zilele de rând la celelalte slujbe, în măsura în care timpul şi preocupările zilnice permit o asemenea participare. Ca mod aparte de a recepta slujbele bisericii putem aduce în atenţie transmisiunile directe realizate de postul de Radio şi cel de televiziune Trinitas al Patriarhiei Române, putem ajuta rugăciunea prin muzica religioasă ascultată acasă sau în maşină, putem avea aproape icoane care să ne amintească mereu de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa plină de greutăţi a zilelor noastre.
Alt aspect de mare folos în practica spirituală a creştinului este intensificarea spovedaniei şi împărtăşaniei euharistice. În comunitatea euharistică noi primim puterea spirituală de a trăi creştineşte, în pofida greutăţilor zilnice sau trecând pur şi simplu prin ele. Euharistia nu este doar iertare de păcate, ci ea este şi puterea spirituală care ne inspiră, ne dă curaj şi nu ne lasă în deznădejde. De aceea „atât rugăciunea, cât mai ales Sfânta Euharistie ne dăruiesc puterea de a vedea, prin Cruce seminţele Învierii şi ale bucuriei” , iar iubirea lui Hristos care se dăruieşte în Cina cea de Taină devine pentru noi acea iubire a Sa mântuitoare „mai tare decât păcatul şi moartea”.
Rezumând cele amintite mai sus vom spune că între rugăciunea din Biserică şi dumnezeiasca Euharistie exista o strânsă şi remarcabilă legătură. Putem observa aceasta din faptul că o perosană cu cât se roagă mai mult cu atât setea ei pentru dumnezeiasca Împărtăşanie este mai mare, şi cu cât se împărtăşeşte mai mult de Preacuratele Taine, cu atât setea şi râvna pentru rugăciune sporeşte.