Adiminstrarea Sfintei Taine a Euharistiei
- împărtăşirea deasă sau rară -

Participarea noastră la viaţa dumnezeiască ne este înlesnită prin Sfintele Taine, începând cu Botezul şi culminând în Sfânta Euharistie, în care se atinge desăvârşirea acestei uniri, spre care se concentrează toate aspiraţiile şi străduinţele creştinului adevărat. Sfânta Euharistie reprezitnă încununarea urucşului nostru duhovnicesc, deoarece, în acest mod, credincioşii se unesc cu Hristos însuşi, izvorul şi vistiernicul vieţii şi al harului.
Nicolae Cabasila spunea în acest sens că, prin Sfânta Euharistie se atinge desăvârşirea unirii sufletului nostru cu Dumnezeu, iar „sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc, pentru că se uneşte suflet cu suflet, trup cu trup şi sânge cu sânge”.
Credinciosul înduhovnicit astfel prin Sfânta Euharistie este sprijinit în străduinţele sale de a duce şi de a practica o viaţă în Hristos prin confirmarea în toate acţiunile sale sentimentelor lui Iisus: În voi trebuie să fie aceleaşi simţiri ca şi în Hristos Domnul (Filipeni 2, 5).
În contextul acesta al împărtăşirii credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos vom spune că împărtăţirea este un act personal, particular evidenţiat prin rostirea numelui de la botez. Aşadar, împărtăşirea este o relaţie interpersonală între Hristos şi cel căruia i se oferă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică.
În prbolema desei sau rarei împărtăşanii nu putem spune că este vorba de o dispută ci doar de opinii diferite. În mod oficial, Biserica Ortodoxă recomandă ca fiecare credincios să se împărtăşească de cel puţin de patru ori pe an adică în posturile stabilite. Unii, însă recomandă împărtăşirea mai deasă, uneori chiar zilnică, sau la fiecare Sfântă Liturghie.
De-a lungul secolelor, frecvenţa împărtăşirii a cunoscut perioade de creşteri şi descreşteri, după timp, loc şi împrejurări. De la împărtăşania zilnică din vremea apostolilor, până în vremurile din urmă când s-a ajuns la o raritate, ceea ce a dus la provovarea unor reacţii şi discuţii, uneori contradictorii, din partea teologilor.
Practic, împărtăşirea nu e o poruncă, ci o trebuinţă, o necesitate vizibilă şi clară în viaţa duhovnicească. E un dar divin care răspunde unor trebuinţe umane fireşti, este hrană spiritualizată a sufletului. În momentul în care preotul rosteşte cu potirul în mână „Apropiaţi-vă!”, rostirea nu e neapărat o poruncă, ci mai mult un îndemn, iar creştinului căruia îi este foame şi sete de Hristos se apropie negreşit şi, astfel, răspunde invitaţiei.
Evaluarea trebuinţei aparţine exclusiv credinciosului în mod particular. Poate că uneori foamea sau setea să nu fie foarte puternice ajungându-se astfel la o desconsiderare a celor sfinte, iar uneori acestea să fie atât de puternice încât să întărească şi să apropie în mod pozitiv pe credincios de potir. Apropierea, însă, trebuie făcută cu frică de Dumnezeu.
În ceea ce priveşte spovedania, ea a fost numită „poartă deschisă spre Cina Euharistică”, de aceea dacă Euharistia este precedată de mărturisirea sinceră a păcatelor în faţa duhovnicului, atunci ea trebuie primită pentru ca iertarea păcatelor să fie deplină. În mare parte, acordarea desei sau rarei împrărtşanii, este decizia care aparţine în primul rând, preotului duhovnic, care precum medicul, prescrie modul cum trebuie să se cuminece fiul sau pacientul lui duhovnicesc.
Nu putem, totuşi ignora, în niciun caz, avertismentul Sfântului Apostol Pavel de la I Corinteni 11, 27 – 29 , provacat fiind de uşurinţa cu care unii creştini din acea vreme se îmbulzeau la primirea Sfintei Euharistii. Trebuie, aşadar, să ne rugăm, prntru că doar mila lui Dumnezeu ne poate face vredncii cu adevărat de primirea Sfintei Împărtăşanii.
Între cele două extreme, frecvenţa foarte deasă şi absenţa „evlavioasă” există, ca de obicei, un adevăr aflat la mijlocul celor două extreme. Deci, împărtăşirea nu trebuie legată exclusiv de cele patru posturi de peste an, ea nu trebuie să fie programată de un anumit eveniment, aceasta atrăgând şi programarea spovedaniei, şi în final programarea iertării păcatelor.
Acelaşi Nicolae Cabasila spunea la vremea sa că strdaniile şi vrednicia omului nu pot dobândi iertarea păcatelor, nici nu poate să-şi dea roadele lor bune, dacă nu luăm parte la „ospăţul cel dumnezeiesc”. Trebuie să ne apropiem cu zdrobire de inimă, mărturisindu-ne în prealabil, păcatele înaintea preotului, pentru că Sfânta Împărtăşanie este una din acele Taine care ne scapă de orice păcat faţă de Dumnezeu. Tot el spune în concluzie că „nimic nu am făcut doar mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătăţile Mesei Euharistice”.
Omul îndată ce se uneşte cu Dumnezeu împărtăşindu-se din Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos e în stare să dobândească cele mai mari bunuri, adică iertarea păcatelor (în mod deplin) şi moştenirea împărăţiei cereşti, roade ale lucrării lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur declara că „nu recomandă împărtăşirea deasă, nici împrtăşirea rară, ci împărtăşirea precedată de pregătire”, iar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, având în vederea cele spuse de Sfântul Ioan Hrisostom, spunea la un moment dat că „este de mare folos împărtăşirea deasă, dar după mărturisirea păcatelor, însoţită de o preagătire adegvată” şi că „pregătirea spirituală este importantă fiindcă, pregătiţi fiind, ne găsim într-o cuvenită stare de împcare cu semenii şi smerenie, ca urmare a pocăinţei şi rugăciunii”.